Cuprul este un element mineral esențial în fiziologia organismelor vii, existând într-o cantitate mare și în corpul omenesc. În momentul în care este absorbit în intestinul subțire, el este transportat spre ficat, fiind legat de albumină. În fluxul sanguin este transportat de o proteină numită ceruloplasmină. Cuprul este întâlnit în peste 50 de enzime, fie în calitate de component esențial, fie cu rol de cofactor, dintre care menționam: citocrom-c-oxidaza, superoxid dismutaza, SOD, (CuZn), hemocianina (o moleculă purtătoare de oxigen) etc.
Corpul are nevoie de cupru pentru o dezvoltare normală și pentru a își menține o stare bună de sănătate. Astfel:
– joacă un rol important în producția de mielină, hemoglobină, colagen și melanină;
– este foarte important pentru sănătatea nervilor, acționând ca un protector al tecii de mielină;
– împreună cu vitamina C, contribuie la elemente ale țesutului conectiv numit elastină;
– este un component esențial al pigmentului numit melanină, formarea sa fiind susținută de către o enzimă numită tirozinază;
– este un puternic antioxidant, lucrând împreună cu SOD pentru a preveni distrugerea țesuturilor de către radicalii liberi;
– este utilizat pentru fabricarea ATP-ului, sursa de energie a corpului;
– are rol de regulator al ritmului cardiac (aritmii) și a presiunii sanguine;
– efectul său inflamator poate reduce simptomele artritei;
Deficiența de cupru în ființele umane este rară, dar poate să apară în anumite circumstanțe: anemie, temperatură corporală scăzută, fracturi și osteoporoză, vene proeminente și dilatate, număr scăzut de celule albe, aritmii cardiace, nivele crescute de colesterol, pierderea pigmentației, dezordini tiroidiene. Copiii care au afecțiunea Menke (de natură genetică) nu pot asimila corect cuprul și prin urmare ajung să dezvolte un deficit foarte mare dacă nu sunt tratați la timp.
Supraacumularea de cupru este și ea posibilă, fiind o consecință a sindromului Wilson, o incapacitate de eliminare a cuprului în exces din corp.
În ceea ce privește asimilarea cuprului, se pare că există o competiție directă între acesta și zinc la nivelul absorbției în intestinul gros, cel puțin în cazul elementelor în stare ionică. Ca atare, trebuie realizată o balanță corectă în administrarea celor două minerale.
Dozele uzuale sunt:
– Copii 0-6 luni: 200 mcg;
– Copii 7-12 luni: 220 mcg;
– Copii 1-3 ani: 340 mcg;
– Copii 1-8 ani: 440 mcg;
– Copii 9-13 ani: 700 mcg;
– Copii 14-18 ani: 890 mcg;
– Peste 19 ani: 900 mcg;
– Femei însărcinate: 1000 mcg;
– Femei care alăptează: 1,300 mcg.
1mcg=1 microgram
